Sora Maria Ernesta – OANCEA Maria

 MĂRTURIE DE VIAȚĂ ÎN BISERICĂ

Sora Maria Ernesta – OANCEA Maria

                               (1924-2011)

Cine suna la poarta Mănăstirii Maicii Domnului din Cluj-Napoca până în luna iulie a anului 2011, era întâmpinat de o Soră a cărei faţă brăzdată trăda faptul că în viaţa ei trecuse prin multe şi că avea o vârstă respectabilă. Privirea ei însă, era tânără, vioaie, pătrunzătoare şi primitoare totodată, o privire care te îmbia să calci pragul sfântului lăcaş, unde ea îndeplinea misiunea de portăreasă a Mănăstirii. Este vorba despre Sora Maria Ernesta din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului, după numele civil: Oancea Maria, iar după numele prietenesc dat de cei apropiaţi din Alba-Iulia: Tanti Mărioara.

Sr. Ernesta s-a născut la 16 martie 1924 în satul Dumitra, judeţul Alba, într-o familie cu cinci copii. La 9 ani a fost luată în grijă de către sora mamei sale din Alba Iulia și în clasa a IV-a de liceu mătuşa ei a înscris-o la Şcoala Normală din Blaj. La 7 ianuarie 1939 a cerut să intrare în Congregaţia Surorilor Maicii Domnului și a fost candidată până la absolvirea Şcolii Normale.

La 15 august 1943 a primit haina călugărească și numele de Sora Ernesta, iar după un an de noviciat la Blaj, a fost numită ca soră educatoare la Grădiniţa Maica Domnului a Surorilor CMD din Bucureşti. După terminarea Noviciatului a depus primele voturi călugărești la Jucu, după care s-a reîntors la Bucureşti până în 1948 când, odată cu instalarea regimului comunist, Şcoala şi Grădiniţa confesională a Surorilor CMD din Bucureşti (la fel ca celelalte şcoli confesionale din ţară) a fost desfiinţată. În toamna anului 1948 a primit o nouă misiune la Clinicile Universitare din Cluj, la secţia Chirurgie, iar în toamna anului 1949 a fost nevoită să plece acasă în familie.

În martie 1950 a fost chemată, printr-o „scrisoare-capcană” la Cluj, unde a fost arestată şi închisă la Securitate până în luna august a aceluiaşi an, fiind supusă la multe anchete. A fost eliberată, dar a fost îndelung urmărită. Mai târziu, s-a înscris la Facultatea de Biologie din Cluj, la secţia fără frecvenţă, pe care a absolvit-o, susţinând examenul de licenţă în vara anului 1954.

Profesiunea perpetuă a făcut-o abia în anul 1972, cu ocazia primei vizite canonice a Preacuvioasei Mame Sofia la Alba-Iulia, Sfânta Liturghie fiind celebrată în clandestinitate, de către Preasfinţitul Alexandru Todea.

După pensionare, din vara anului 1979 a muncit tot timpul pentru Biserică. Din 1980 a făcut cateheză la parohia romano-catolică din Alba-Iulia, iar după 1989 a umblat prin şcoli şi a început cateheza pentru copiii care s-au declarat greco-catolici.

În anul 2004 s-a îmbolnăvit de leucemie, ajungând într-o stare foarte gravă și şi-a exprimat dorinţa de a se muta în Mănăstirea CMD din Cluj-Napoca, recent sfinţită, spunând: „Doresc să mor în mănăstire, în mijlocul surorilor mele”. A fost adusă la Cluj cu Ambulanţa din Alba, direct la Clinica de Hematologie, unde medicii nu ofereau nici o speranţă. Sora era lipsită de puteri, dar privirea ei dezvăluia voinţa de a trăi, avea o încredere neclintită în iubirea lui Dumnezeu şi în puterea mijlocirii Preacuratei Fecioare Maria. Treptat a început să-și revină, nu contenea să repete faptul că Maica Domnului săvârşise cu viaţa ei un miracol. La început a mers mai des la control, apoi la un an, după care, medicul curant i-a spus: „D-na Oancea, nu mai veniţi decât dacă nu vă simţiţi bine. Din punctul meu de vedere sunteţi bine, chiar dacă nu ştiu cum s-a întâmplat!”

În vara anului 2007, Sr. Ernesta – fiind restabilită cu sănătatea, avea să primească – cu deosebită disponibilitate – o nouă misiune: în comunitatea CMD din Mediaş. Aici trebuia să aştearnă pe hârtie evenimente şi episoade mai importante din istoria Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului, având deja 68 de ani petrecuţi în sânul Congregaţiei. Cu dragoste s-a apropiat de copilaşii de la Grădiniţa CMD din Mediaş, povestindu-le despre Dumnezeu în orele de religie și care au îndrăgit-o ca pe o străbunică. S-a întors la Cluj, în comunitatea de la Mănăstire în vara anului 2009.

De atunci a îndeplinit misiunea de portăreasă la Mănăstirea Maicii Domnului. Astfel, şi-a putut valorifica până la capăt talanţii nenumăraţi pe care bunul Dumnezeu i-a pus în ea. Pentru cei care căutau un sfetnic, au întâlnit în Sr. Ernesta o persoană deschisă la dialog, ştiind să se adreseze atât intelectualilor, cât şi oamenilor de condiţie mai modestă. Celor necăjiţi sau disperaţi avea darul de a le insufla speranţă şi încredere în Dumnezeu. Dar mai ales avea marele dar de a şti să-i asculte pe ceilalți. Înţelepciunea vârstei, spiritul pedagogic devenit o a doua natură după ce o viaţă întreagă a fost profesoară, inteligenţa sclipitoare, iluminată de viaţa spirituală intensă pe care a trăit-o în Mănăstire, au făcut-o să fie o prezenţă căutată atât de cei care o cunoşteau de la Alba Iulia „de-o viaţă”, cât şi de cei care au întâlnit-o la Cluj pentru prima oară şi nu avuseseră nimic cu Dumnezeu înainte să o fi întâlnit. A fost mereu „apărătoarea” săracilor şi a nevoiaşilor care sunau la poartă pentru a primi ceva. Le spunea cu voce caldă, dar fermă: „Bani nu putem să-ţi dăm. Dar o bucată de pâine cu ceva vei primi. Dar ştii să te rogi Tatăl nostru?”. Şi aşa, se rugau împreună.

Punctul forte – mai ales în ultimii ani ai vieţii Sr. Ernesta – a fost rugăciunea. Repeta mereu: „Apostolatul nostru, al surorilor în vârstă, este acela al rugăciunii neîntrerupte. Acum avem tot ce ne trebuie pentru trai, în schimbul tuturor privaţiunilor îndurate de-a lungul vieţii. Dumnezeu, în Providenţa Sa, ne-a dăruit însutit acum, la cărunteţe. Deci, nu avem altă grijă decât rugăciunea pentru mântuirea noastră, pentru Biserică şi Ţară, pentru tineret, pentru omenirea întreagă, pentru ca mesajul Evangheliei să ajungă până la marginile pământului, dar şi în inimile celor apropiaţi, din familiile noastre”. În lungile nopţi de insomnie, datorate bolii care o măcina subtil din interior, se ruga neîncetat, oferind Domnului cu fiecare respiraţie şi bătaie a inimii, câte un act de adorare, câte un act de credinţă, câte un act de ispăşire pentru toate ofensele primite de Isus din Preasfântul Sacrament, se ruga mult rugăciunea Rozariului, dar şi Coroniţa Milei divine. Iaculatoria pe care a rostit-o cel mai adesea în ultima parte a vieţii, când suferea mult, fără a scoate un vaiet, era: „Isus, Maria, Iosif, vă iubesc. Mântuiţi sufletele, mântuiţi sufletele preoţilor şi ale tuturor consacraţilor”. Exclama adesea: „Doamne, fie voia Ta!”.

S-a stins – născându-se pentru Cer – în dimineaţa zilei de 8 septembrie 2011, de Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, înconjurată de surorile sale întru credinţă, reunite în rugăciune, aşa după cum şi-a dorit, lăsând în urmă-i un adânc sentiment de pace şi seninătate.

Când am condus-o pe ultimul drum, mulți din cei care au cunoscut-o au dorit să exprime ce a reprezentat Sora Ernesta pentru viață și pentru Biserica Greco-Catolică: Pr. Ioan Mitrofan, fostul rector al Institutului Teologic Greco-Catolic din Blaj, a subliniat că „suntem aici ca să ne bucurăm, să ne întărim în credinţă, să ne edificăm din exemplul măreţ pe care ni l-a dat – o viaţă întreagă – sora Ernesta: o fire echilibrată și dârză, neobosită și conștiincioasă în tot ce făcea”. PSS Virgil Bercea, Episcop de Oradea spunea în gândul pe care l-a transmis cu această ocazie: „A fost o femeie extraordinară, călugăriţă şi profesoară. A iubit călugăria cu pasiune desăvârşită, iar rugăciunea făcea parte din fiinţa dânsei”. PSS Mihai Frăţilă, Episcop auxiliar de Alba-Iulia şi Făgăraş, Vicar de Bucureşti spunea în mesajul trimis: „Sora Ernesta a avut acel «miez de foc» care însufleţeşte caracterele tari pentru a merge cu orice preţ pe drumul lui Isus, nu oricum, ci în Biserică”. PSS Florentin a rostit un cuvânt de mulţumire şi bun-rămas cuvioasei surori Maria Ernesta pentru „jertfa de viaţă adusă pentru Biserica Greco-Catolică, înscriindu-se astfel, cu vrednicie, în rândul mărturisitorilor Bisericii noastre persecutată în vremurile de tristă memorie”.

La revedere în Cer, Sora Ernesta!