MĂRTURIA DE CREDINȚĂ ȘI SLUJIRE A SURORILOR CONGREGAȚIEI MAICII DOMNULUI ÎN PERIOADA DE PERSECUȚIE

Când mă gândesc la mărturia de credință a surorilor noastre în perioada de persecuție, rugăciunea pe care Maica Sofia, superioara generală, a rostit-o la sosirea în închisoarea Jilava, în anul 1950, mi se pare că exprimă totul – citez: M-am întors spre ușă și am sărutat peretele acestei pușcării sfințit de atâtea lacrimi și suferințe. Primește-le și pe ale mele, dulcele meu Isus, eu ți le ofer în dar. Fii cu mine, scumpul meu Mântuitor, și Tu, Măicuță Sfântă, ocrotește-mă!”

Viața și mărturia de credință a surorilor din congregația noastră, care au scris istorie și au rămas în memoria celor care le-au cunoscut ca adevărate candele, alimentate cu bogăția harului divin și cu uleiul dragostei adevărate, sunt dezvăluite în monografia istorică scrisă de pr. profesor Fabian Doboș împreună cu sora noastră, Letiția Crihălmeanu.

La instalarea regimului comunist în țara noastră, în anul 1947, Congregația se afla în cea mai frumoasă etapă a ei de dezvoltare, de înflorire. În anul 1948 a fost desființat învățământul confesional, iar surorile au fost silite să predea statului toate bunurile din școlile unde își desfășurau activitatea. Existența surorilor a fost tolerată de regimul comunist timp de un an.

În noaptea de 9 spre 10 septembrie 1949, surorile de la Jucu și cele de la Obreja au fost deportate la Mănăstirea ortodoxă Bistrița din județul Vâlcea. Intenția autorităților comuniste a fost aceea de a constrânge surorile să renunțe la credința lor. Neacceptând această condiție, surorile au fost obligate să renunțe la veșmântul călugăresc și să se întoarcă în propriile familii. După acest moment, superioara generală a Congregației, Maica Sofia, a fost arestată pentru prima oară, iar după doi ani de detenție a fost trimisă în domiciliul forțat la Timișu de Sus.

Dispersate în mijlocul lumii, în vâltoarea prigoanei împotriva credinței, surorile au continuat să-și trăiască vocația la viața consacrată în clandestinitate, fiind risipite în diferite localități transilvănene, unde locuiau câte două-trei în mici apartamente sau case particulare, făcând în ele altare și locuri de rugăciune.

Așa cum Mântuitorul i-a trimis pe ucenicii Săi doi câte doi, fără să ia nimic cu ei, pe cale… nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare (Mc 6,8), tot așa și surorile noastre au învățat din cele ce au pătimit un nou mod de a trăi consacrarea și misiunea ce le-a fost încredințată.

Cu hotărârea statornică de a rămâne în mijlocul oamenilor un semn al prezenței lui Dumnezeu, surorile au dat mărturie despre credința lor atât în închisori sau în domicilii obligatorii, cât și în toate circumstanțele de viață pe care le-au trăit, vestind tuturor mesajul iubirii lui Cristos.

S-au dedicat cu generozitate îngrijirii celor bolnavi, precum și susținerii Bisericii aflate pe atunci în „catacombe”.

Roadele și rezultatele eforturilor pe care le-au depus în perioada comunistă sunt evidente, mărturie stau toți aceia cărora surorile au reușit să le lumineze viața, să le aline suferința, să le cultive valorile creștine în suflet, să le arate rostul vieții, să le dovedească puterea rugăciunii și să-i povățuiască pe calea credinței.

Superioara generală, Maica Sofia, printr-o hotărâre deosebit de curajoasă, în anul 1956, în plină perioadă comunistă, a constituit o comunitate clandestină formată din douăzeci şi cinci de membre, la Spitalul Regional din Craiova. Surorile au fost chemate să lucreze aici de către directorul spitalului, doctorul Ciril Popovici, întrucât își dorea în serviciul bolnavilor un personal devotat. În acest context, timp de doi ani, Maica Sofia s-a îngrijit de pregătirea pentru voturile pe viață a nouăsprezece surori tinere, iar evenimentul depunerii voturilor a avut loc la 15 august 1958, în cadrul unei celebrări clandestine în biserica romano-catolică.

Securitatea a aflat de acest eveniment și l-a arestat atât pe părintele Adolf  Bachmeier, cât și pe Maica Sofia, iar surorile au fost dispersate. Din acest moment, pentru Maica Sofia a început a doua perioadă de detenție, care a durat 6 ani, timp în care a cunoscut ororile închisorilor comuniste.

Personalitatea Maicii Sofia se dezvăluie foarte bine în momentul suprimării Congregației, unde o vedem înfruntând prigoana comunistă cu o atitudine fermă, demnă și coerentă cu valorile în care credea, având conștiința puterii harului care o însoțea.

În prima anexă a monografiei se găsește manuscrisul Maicii Sofia, intitulat Ani grei de încercări și suferință, în care relatează succesiunea perioadelor de detenție în cheie spirituală, unde puținele cuvinte devin un adevărat tratat de spiritualitate.

Vă prezint două fragmente din manuscrisul amintit mai sus, care arată autenticitatea credinței și a trăirii Maicii Sofia.

Primul pe care îl voi relata se referă la transferul ei dintr-un corp al clădirii în altul, la Ministerul de Interne, după ce a fost supusă unei anchete brutale, urmând ca a doua zi să aibă loc o nouă anchetă:

Seara târziu, m-au încarcerat. Cu ochelarii negri m-au dus în arestul vechi. Nu vedeam absolut nimic, dar am simțit că sunt afară și străbat o curte. La un moment dat, mi-au luat ochelarii și am putut să văd un coridor lung cu celule pe ambele părți. Au deschis o ușă de fier și m-au împins într-o celulă mică, fără paturi, fără ferestre, dar totuși puțin aer pentru a nu muri ne venea din coridor pe un gemuleț mic cu gratii, care era deasupra ușii. Celula nu era goală, în ea se mai aflau trei femei. Toată noapte am tușit! Dimineața agentul sanitar a deschis ușa și a întrebat: „Care este aceea care tușește?” Și-am răspuns că eu. Atunci mi-a dat din trusă o pastilă pe care trebuia s-o iau în prezența lui. El a plecat, dar n-au trecut mai mult de 5 minute și m-am umflat la față de nu mi se vedeau nici ochii, iar pe tot corpul – roșeață și puternice iritații. Toate acestea erau însoțite de o mare durere de cap. În noaptea aceea, mi-am oferit suferințele mele Bunului nostru Mântuitor, unindu-le cu ale Sale, și-L rugam: „Fii cu mine, scumpul meu Isus! Pune Tu cuvintele tale pe buzele mele și mă apără.”

Rugăciunea ei rostită în aceste condiții dificile revelează profunzimea vieții spirituale pe care o dobândise și ne amintește de credința creștinilor persecutați din primele veacuri. În preajma sărbătorii Rusaliilor din anul 1950, aflându-se în închisoarea de la Jilava, Maica Sofia a avut puterea și curajul de a ține șapte zile de exerciții spirituale deținutelor din celula sa, cărora le-a spus – citez: Noi suntem aici ca într-un fel de cenacol al suferinței, în care Bunul nostru Mântuitor vrea să ne vorbească și să pătrundă în sufletul nostru, pentru a-l curăța și a-l face mai frumos!

Astăzi, 11 noiembrie, este o zi deosebit de însemnată pentru congregația noastră, întrucât se împlinesc 20 de ani de la trecerea în veșnicie a Maicii Sofia, cea care a fost superioara generală a Congregației în perioada 1947-1993.

Pentru că s-a dovedit o vrednică slujitoare a lui Cristos, la data de 6 ianuarie 2022 Biserica a deschis cauza de beatificare și canonizare a slujitoarei lui Dumnezeu, sora Maria Sofia, pentru trăirea eroică a virtuților. Procesul se află în faza eparhială.

Întăriți de mărturia de credință a Maicii Sofia și a tuturor surorilor evocate în această monografie, avem o mare datorie: să le păstrăm mereu în amintirea noastră, în memoria Bisericii și a credincioșilor noștri, pe care i-au iubit nespus de mult.

Mulțumim bunului Dumnezeu pentru exemplul lor luminos, generos și plin de curaj în trăirea credinței. Au fost asemenea unor făclii ce au răspândit în lume razele luminii lui Cristos!

11 noiembrie 2023

Sr. M. Teodorina

Superioara generală, CMD