Preacuvioasa Mamă MARIA SOFIA – MUREȘAN Ileana

O MĂRTURISITOARE DE CREDINTĂ A TIMPURILOR NOASTRE

Pc Mamă Maria Sofia – MUREȘAN Ileana

                              (1910 – 2003)

Preacuvioasa Mamă MARIA SOFIA – Mureşan Ileana s-a născut la 24 decembrie, în seara de Crăciun a anului 1910, în localitatea Someşeni, judeţul Satu-Mare. Conform propriei sale mărturisiri, Dumnezeu i-a dat chemarea din fragedă copilărie. La vârsta de zece ani a insistat pe lângă sora și mama ei să fie dusă la mănăstire, dar, fiind prea tânără nu a fost primită, dar a continuat să spere: „Au urmat ani de aşteptare în care m-am rugat intens lui Dumnezeu”.

A urmat Şcoala Normală la început la Gherla, iar ultimii doi ani la Blaj, unde, în anul 1932 a fost primită ca și candidată în Congregaţia Surorilor Maicii Domnului de către Superioara generală, Pc Maica Febronia Mureşan.

La 30 septembrie 1934, în cadrul ceremoniei înveșmântării prezidată de Episcopul Valeriu Traian Frențiu a primit haina călugărească și numele martirei Sofia, nume încărcat de semnificaţie, care a fost ca o profeţie şi un program de viaţă pentru existenţa sa ulterioară. După doi ani de pregătire a făcut primele voturi călugărești, iar din anul  1939 a fost numită superioara comunității de la Școala primară și Grădinița „Maica Domnului” din Cluj, unde a fost și directoare. Localul era situat în curtea Bisericuţei Bob și aparţinea Bisericii Greco-Catolice care l-a dat în folosinţa Surorilor Congregaţiei Maicii Domnului.

Îi făcea o deosebită plăcere să depene amintiri legate de activitatea ei cu micii elevi şi, deşi au fost ani de muncă deosebit de intensă, cu improvizări de spaţii suplimentare, cu pregătirea lecţiilor până seara târziu, a declarat că a fost una dintre perioadele cele mai fericite ale vieţii sale călugăreşti dinainte de 1948. Iubea deosebit de mult copiii şi ştia că educarea lor umană şi spirituală face parte intrinsecă din chemarea ei la viaţa consacrată. Momente de neuitat, atât pentru ea cât şi pentru foştii ei elevi, au constituit Prima Sfântă Împărtăşanie din fiecare an şcolar, serbările de Crăciun, cele de Paşti şi cele de la sfârşitul fiecărui an şcolar. Ea spunea: «Învăţătoarele erau responsabile şi cu educaţia religioasă a copiilor cu aprobarea Episcopiei. Sărbătorile organizate cu ocazia Primei Sfinte Împărtăşanii la fiecare clasă în parte, erau foarte frumoase. Era o zi solemnă. Părinţii se ocupau să le facă îmbrăcămintea sub îndrumarea noastră. O ţineam la Bisericuţa Bob. Noi mergeam şi îmbrăcam băncile în alb şi cu flori. Sora Vasilia organiza corul şi copiii cântau toată Sfânta Liturghie şi cântecele şi totul. De fiecare dată, privindu-i, îmi venea să plâng când mă gândeam că vine Isus pentru prima dată în sufleţelele lor nevinovate. Şi deşi ştiam cum este, de fiecare dată aveam aşa de mari emoţii… De obicei, era secretarul episcopului care îi pregătea pe copilaşi din punct de vedere catehetic şi îi mărturisea.»

Au urmat vremurile grele ale ocupării Ardealului de Nord şi au urmat vremuri tulburi şi pentru Congregaţia Maicii Domnului. Dar viaţa Maicii Sofia şi a surorilor, deşi foarte grea, a continuat cu devotament şi cu un profund spirit de rugăciune şi disponibilitate faţă de tot ce permitea Dumnezeu să vină asupra lor.

Pe timpul ocupaţiei maghiare doar Şcolile Congregației au continuat să aibă ca limbă de predare Limba română; asta și datorită Episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, viitorul Cardinal „in pectore”, de pie memorie, care ţinea foarte mult la Congregaţia Maicii Domnului şi care a intervenit atât la Minister, cât şi la Inspectoratul teritorial.

În 30 iulie 1947 a fost aleasă Superioară generală a Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului, la vârsta de 39 de ani, în Capitlul general care s-a desfăşurat la Institutul Sfânta Tereza din Cluj. Chiar ea mărturisește despre vremurile care au urmat: «Puţine zile fericite am apucat să trăim după război, căci au venit comuniştii. Am rămas cu responsabilitatea Congregaţiei „în spate” pe toată perioada persecuţiei; toată „o am la activ”.»

În noaptea de 9 spre 10 septembrie 1949 s-a desfăşurat tragica ridicare forţată a surorilor CMD de la Obreja, respectiv de la Jucu. Pc Maica Sofia a fost deportată şi condusă iniţial la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea; aici s-au făcut presiuni asupra surorilor pentru ca ele să treacă la ortodoxie, spunându-li-se că puteau rămâne în continuare călugăriţe numai dacă acceptă această condiţie. Considerând că „lipsa de receptivitate” a surorilor faţă de propunerile făcute din partea reprezentanţilor Ministerului Cultelor se datora prezenţei superioarelor, le-au îndepărtat pe trei din ele din sânul comunităţii. Au fost duse cu o „dubă” la Mănăstirea Sfânta Agnes din Popeşti Leordeni. Aici Maica Sofia a locuit cu domiciliu forţat împreună cu celelalte două surori care deţineau funcţii de răspundere în sânul Congregaţiei, până în 6 martie 1950, când a fost arestată.

Ancheta s-a desfăşurat în Bucureşti la Ministerul de Interne, unde a fost supusă la bătăi, chinuri şi umiliri nespuse. Declara, istorisind acele momente cumplite: «Mi-am ridicat mintea la Dumnezeu şi am oferit totul pentru Congregaţie şi pentru Biserică. Anchetatorii erau convinşi că deţin nu ştiu ce informaţii importante despre biserica noastră, despre episcopi, despre relaţiile cu Vaticanul, despre alte evenimente politice din acea vreme. Dar eu le-am spus că noi în mânăstire nu ne ocupam decât de rugăciune şi de munca noastră şi că nu am de unde să ştiu.»

De la Ministerul de Interne, a fost mutată la Jilava. Conform declaraţiei Maicii Sofia: «aici, una din pedepsele cele mai teribile a fost interzicerea de a deschide fereastra, la o încăpere de 25 m² unde stăteam cca. 70 de femei şi care îşi făceau toate necesităţile în aceeaşi cameră. Cam prin luna iulie, pe lângă interdicţia de a deschide fereastra timp de 48 de ore (două zile şi două nopţi), ni s-au lipit şi cele două crăpături ce le aveam la uşa de scândură a camerei… O adevărată asfixiere!» şi aceasta a fost cu atât mai chinuitor cu cât Maica Sofia suferea de astm. «Cât am stat la Jilava am făcut exerciţii spirituale cu femeile din celulă (cam 21-22 de persoane). Înainte de arestare citisem cartea: „Cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt” şi aceasta fusese ultima mea lectură. Şi atunci, la Jilava am zis că de ce să stăm numai în trândăvie, ci să le împătăşesc şi lor ceva pentru edificarea sufletească. Miliţianul mă vedea că vorbesc, dar nu auzea ce spun. S-a apropiat de vizetă şi a privit îndelung încercând să audă ce spun. Atunci femeile i-au spus că am fost învăţătoare şi că le spun poveşti pe care obişnuiam să le spun copiilor. Aceste exerciţii le-am ţinut în decursul verii… Rozarul meu era sărutat de la un capăt la altul. Fiecare îl ţinea în mâini şi vorbea cu el plângând şi îl sărutau. Ca semn de mortificare, unele renunţau la „cafeluţa” de dimineaţă şi o dădeau alteia mai bolnave sau mai în dificultate (era mare mortificare), fie la intenţia eliberării, fie pentru alte intenţii de rugăciune ale lor.»

În octombrie 1951 a fost mutată în lagărul de la Ghencea. Aici avea de ispăşit pedeapsa administrativă de un an. Apoi a fost dusă la Malmaison, închisoarea Securităţii din Bucureşti. De aici, la 7 decembrie 1951 a fost condusă împreună cu alte patru surori, la Timişul de Sus, jud. Braşov, cu domiciliu obligatoriu la Casa surorilor „Sfânta Maria”. Aici a locuit până în iunie 1954, când i s-a ridicat domiciliul forţat şi s-a putut întoarce în familie la Carei, jud. Satu-Mare, unde avea o soră la care locuia şi mama ei.

A început să reia legătura cu surorile, dar cu mare grijă şi prudenţă. Nu se întâlnea cu surorile în casele lor, ci prin cimitire, prin câmp şi prin locuri dosite.

În 1956 s-a înfiinţat clandestin la Craiova o comunitate formată din 25 de surori, care lucrau la Spitalul Regional. La 15 august 1958 au depus voturile pe viață un număr de 19 surori, ceremonia desfăşurându-se în zorii zilei, cu uşile închise, în biserica romano-catolică din vecinătatea Spitalului. Dar Securitatea a aflat și apoi totul s-a încheiat cu o dispersare forţată şi definitivă. Pc Maica Sofia a fost ridicată și dusă la puşcăria din Craiova. Procesul a avut loc abea în iunie 1959, după multe şi chinuitoare anchete şi cercetări, nu numai despre activitatea din Craiova, ci şi de pe tot cuprinsul Ardealului. La proces a primit condamnare de 9 ani. A fost dusă la Jilava, iar de acolo la Miercurea Ciuc; apoi a fost mutată la Arad într-o colonie de muncă unde trebuia să confecţioneze coşuri pescăreşti împletite din fire de nylon. La sfârşitul iernii lui 1960, a fost ridicată şi dusă la Securitatea din Cluj, unde avusese loc o înveşmântare. Cu privire la acest moment declară Maica Sofia: «Aici a urmat un lung şir de anchete, cu diferite subiecte destul de grave. Partea grea a fost nu bătaia, ci faptul că au băgat cu mine în celulă o spioană de drept comun, care mereu mă provoca şi încerca să scoată de la mine ba una, ba alta.» De la Securitate a fost dusă în Penitenciarul Cluj, aşteptând procesul celorlalte persoane implicate în cazul înveşmântării. După proces a făcut din nou un „popas” la Jilava, apoi a ajuns la Penitenciarul din Oradea, unde se transferase colonia de muncă care fusese la Arad. A muncit în condiţii extrem de grele, cu nuiele îngheţate. Spunea: «Eram ude, mai cu seamă până în talie. Doar Bunul Dumnezeu, prin mila Sa, mi-a mai menţinut sănătatea». În 15 aprilie 1964 a avut loc amnistia generală. La eliberare i s-a pus în vedere să nu mai pună piciorul în Cluj, fiind ameninţată că în caz contrar „nu avea să mai vadă soarele”. În total au fost şapte ani şi patru luni de închisoare grea, timp în care a fost chinuită de anchete, bătăi, de îngrijorarea permanentă pentru soarta celorlalte surori din Congregaţie şi de cea a Bisericii Greco-Catolice.

S-a stabilit la Carei, cu mama şi cu sora ei, pe care le-a îngrijit până la moartea lor şi a rămas acolo, făcând cateheză cu copiii. Ţinea legătura cu surorile aşa cum putea şi deşi bolnavă, a călătorit mult şi a riscat mult pentru a le putea menţine unite în condiţii de dispersare şi pentru a le însufleți în trăirea lor spirituală pregătindu-le diferite materiale de meditație pentru fiecare dată când avea ocazia să le întâlnească. Povesteşte: «Cu orice risc, am vizitat surorile în fiecare an; cât am putut, le-am vizitat pe toate, aşa că eram mereu, mereu pe drumuri. Le vorbeam şi le ascultam necazurile şi pe urmă plecam. La Cluj, fiindcă erau mai numeroase, stăteam cam câte două săptămâni. (…) Nu puteam să conduc Congregaţia ca în timpuri normale. Dar eu m-am avântat; aşa, că nu mai aveam nimic de pierdut!»

Din cauza sănătății precare, spre sfârșitul anilor ʼ80, s-a mutat la Cluj și a trăit împreună cu două surori, fiind îngrijită cu deosebit devotament. A fost mereu dornică să încurajeze surorile tinere spre desăvârşire şi surorile o căutau adesea pentru a primi poveţe înţelepte de la ea.

În anul 1993, s-a desfășurat la Blaj primul Capitlu general al Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului după perioada de „catacombe”, la 46 de ani de la ultimul Capitlu din 1947. Pc Maica Sofia a putut, în sfârşit, să încredinţeze prezentul şi viitorul Congregaţiei, generaţiei tinere, în persoana Pc Maica Paula.

La 15 Octombrie 2002, s-a mutat în comunitatea de la Mănăstirea Maicii Domnului. Cu ocazia Sărbătoririi Naşterii Domnului şi a sărbătoririi Aniversării zilei sale de naştere la 25 decembrie 2002, a adresat surorilor mai tinere un cuvânt plin de Spirit, plin de viaţă, ca şi cum nu ea ar fi împlinit 92 de ani, ca şi cum nu ea ar fi trecut prin atâtea, spunând printre altele că «Dumnezeu trebuie slujit cu bucurie. Avem toate motivele să ne bucurăm pentru că pe această cale a răspunsului la chemare, nu are ce să ţi se întâmple fără ştirea lui Dumnezeu. Deci, bucuraţi-vă şi mulţumiţi-i neîncetat Bunului Dumnezeu şi Măicuţei Preacurate».

În anul următor puterile i-au slăbit tot mai mult, s-a îmbolnăvit și a rămas pe patul de suferință până în data de 11 noiembrie 2003. A plecat în Casa Tatălui Ceresc după ce „s-a consumat” asemenea unei candele pe altarul Bisericii, unită strâns cu Jertfa infinită şi universală a lui Cristos.

Fie ca din Cerul veşnicei fericiri, să se roage pentru Biserica pe care a slujit-o cu preţul atâtor sacrificii şi pentru surorile din Congregaţia Maicii Domnului, ca ele să-şi urmeze cu fidelitate carisma şi să persevereze pe calea consacrării în ciuda tuturor dificultăţilor acestor vremuri în care Dumnezeu le cheamă să-I urmeze Lui, timpuri în care, deşi greutăţile sunt de altă natură decât cele din timpul persecuţiei, nu sunt mai puţin exigente.